Motivul tristetii mele este: vanzarea masinii. Este vorba despre micuta mea masinuta Citroen Xsara, pe care mi-au daruit-o parintii mei drept cadou ca recompensa pentru reusita de a intra la Facultate la buget. Bine'nteles la vremea aceea nu eram foarte incantat, eu vroiam ceva mai puternic, mai de baiat asa, sa ma dau si eu mare. Dar nu a fost sa fie; dupa ce luni de zile i-am "forjat" motorul saracutu care se straduia si el acolo sa nu ma dezamageasca, incet incet am inceput sa ne obisnuim unul cu altul, agresivitatea mea de pustan se domolise, prudenta crescuse si reflexele se imbunatatisera.
A trecut un an, au trecut 2, 3 si acum dupa 4 ani de zile, am luat decizia sa o vand, poate pentru ca simt si eu nevoia de o masina mai nouta, cu niste dotari in plus, cu un motor mai puternic etc. Dar nu reusesc sa scap de acest sentiment de vina care isi tot face loc printre gandurile mele, acum mai mult ca oricand (stiind ca maine va urma sa o vand). Prin cate am trecut cu "jucaria" asta mica, parca simt ca imi dau copilul altcuiva, multe cunostinte mi-au tot zis ca sunt nebun, ca vreau sa bag bani in ea si sa o tin in continuare, ca nu merita, ca asa si pe dincolo. Oare gresesc eu ca ii ascult? Eu si micuta mea acum suntem intr-o armonie perfecta, parca ma duce singura, daca nu m-a scos din belele de cateva ori cand nu eram atent. Scriu aceasta pagina in ideea ca mai sunt persoane acolo care inteleg prin ce trec, si nu zic doar ca sunt "o fetita" si ca am pus prea mult suflet, dar am trait impreuna cu jucaria mea timp de 4 ani si o data nu am fost dezamagit. Atatea drumuri la mare, la munte, in strainatate, la tara, la picnic, la gratare, la prieteni, la scoala, la serviciu...si saracuta o singura data nu a comentat.
O sa imi lipseasca masinuta mea, prima mea masina, a fost in familia mea de cand aveam eu 15 ani, m-a vazut crescand, m-a vazut trist, fericit, melancolic, agitat, si poate in toate toanele prin care poate trece o persoana; pentru multi nu inseamna nimic, dar pentru mine a fost ca un prieten apropiat care m-a suportat de fiecare data, de care, acum trebuie sa ma despart brusc, cu sansa sa nu il mai vad niciodata; o sa incerc sa merg pe premisa ca trebuie sa dai la o parte ce e vechi, pentru a face loc lucrurilor noi; dar e destul de greu cand deja nu te mai gandesti la ceva ca la un obiect, ci ca la o persoana.
Eu o sa fiu optimist si voi spera ca ma voi reintalni o data cu micuta Xsara. Poate chiar voi reusi sa o reachizitionez de la urmatorii proprietari in viitor, cine stie? Pana atunci, voi incerca sa dorm linistit stiind ca va avea grija si de urmatorul sofer cum a avut si de mine.
